Pages

Tuesday, 6 November 2012

Crosul Pădurii 2012

M-am hotărât să alerg la Crosul Pădurii din Parcul Tineretului într-o dimineaţă de duminică de noiembrie şi bine am făcut! De data aceasta am ajuns cu peste 30 minute înainte de start fără probleme. A fost chiar bine căci am putut să-mi fac încălzirea prealabilă: câteva exerciţii de întindere, câteva alergări uşoare şi câteva lansate împreună cu colegul de club Florin Precup.

A fost plăcut să întâlnesc ca de obicei diferiţi alergători cunoscuţi (colegi de club sau nu) şi să schimbăm câteva vorbe. Şi mai mare bucuria a fost să cunosc alergători noi sau să văd la cros prieteni sau colegi care s-au apucat de curând de acest sport.

Întâi s-a dat drumul la crosul de 3 km, iar după vreo 10 minute la cel de 10 km. Eu am ales pe cel de 10 km, care presupunea plecarea de la intrarea în parc dinspre liceul Şincai, înconjurarea de 3 ori a lacului şi întoarcerea la punctul de start/sosire. Puteam să alerg şi la crosul scurt, dar l-am preferat pe cel lung pentru că am primit tricou tehnic de alergare, îmi place să alerg mai mult şi - mai ales - pentru că pe distanţele lungi se dau luptele mele interioare :)

Nu am mai avut probleme fizice, nu am mai avut nevoie la toaletă şi mi-am amintit să-mi pornesc ceasul Garmin cu GPS din timp ca să fie şi el pregătit la momentul startului să mă însoţească. (Da, Mihai Pitea, de data asta am fost pregătit la 100% din potenţialul meu pentru această cursă!)

Am pornit ca de obicei de la mijlocul plutonului, deoarece îmi place să întrec concurenţi plecaţi mai din faţă şi pentru că în aşa fel încerc să-mi înfrânez avântul iniţial, pentru a nu dispersa energie în mod inutil. Un ritm în jur de 4 min/km pentru început era suficient de rapid, dar ştiam că nu mă va ţine prea mult. Încet încet prind din urmă colegi alergători care au pornit mai din faţă sau mai tare şi au mai încetinit, până mă instalez la ritmul de 4:15/km pe care mi-am propus să-l susţin. Pentru prima tură de lac şi încă jumătate din a doua am alergat în ritmul colegilor Andrei Gligor, Bogdan Niţulescu şi Ioana Nica, după care am rămas în tandem cu Bogdan până spre final, deoarece ceilalţi au mai încetinit un pic din ritm. În faţa mea la o distanţă de 30 m se afla mereu colega noastră de club, japoneza Hiroko Ogawa, care mă uimea cum ţinea ritmul acela de 4:14/km de la începutul cursei. De fapt, nu ar fi trebuit să mă mire, deoarece ştiu că Hiroko e o maratonistă valoroasă, chiar dacă e deja la categoria veterani.

Eram hotărât să menţin un ritm constant, să nu fac ruperi de ritm aiurea ca altădată, deoarece puteau să mă coste mai scump decât câştigul temporar. Şiruri de transpiraţie curgeau pe fruntea mea, psihicul nu ceda oboselii, corpul rezista fără să se plângă, privirea era îndreptată mereu spre înainte, iar mişcarea mecanică a mâinilor şi picioarelor se repeta în mod identic la fiecare pas. Nu aveam nevoie de apă, energizant sau ce se mai oferea pe la punctele de alimentare. Energia de care aveam nevoie se afla în interior. Bogdan şi cu mine făceam schimbul la trenă pentru a nu pierde ritmul. Chiar dacă nu am scos o vorbă între noi, parcă ne-am înţeles telepatic să ţinem aproape pe durata alergării şi nici să nu o scăpăm pe Hiroko din ochi. Apropos, cine crede că la concursurile de alergare nu ai nevoie de nicio pregătire şi strategie... să-mi citească blogul mai cu atenţie! :) Când ne apropiam de sfârşitul ultimei ture de lac, Bogdan şi Hiroko s-au îndepărtat, din cauză că eu am simţit o cădere de ritm înspre 4:30/km. 

A fost cel mai dificil moment al cursei. Mă aflam în ultimul kilometru şi toţi acei paşi de până atunci, calculaţi şi identici ca ritm, frecvenţă şi amplitudine parcă se pierdeau în van. Nu! Nu voi ceda acum! Când am ieşit de pe bucla lacului pentru a intra pe ultimii 500 m până la sosire, am recăpătat ritmul. Pe linia dreaptă am reuşit să-l prind din urmă pe Bogdan, dar un alt alergător ne ajunsese pe amândoi din urmă. Bogdan m-a încurajat atunci să nu mă las după ce toată cursa am condus trena (deşi ne-am alternat amândoi, după cum s-a văzut). În acel moment, m-am hotărât să aplic finalul antrenamentelor obişnuite acum ceva vreme în Parcul Tineretului: am sprintat cu paşi mari şi viteză la maximul puterilor pe ultimii 200-300 m, aşa că am reuşit să mai întrec câţiva concurenţi pe final, inclusiv pe Hiroko. Am terminat sprintul la întrecere cu un alt alergător pe care l-am surprins venind tare din urmă şi cu care am terminat simultan, conform cronometrului (hehe, nu s-a mai făcut şi photo finish).

Rezultatul a fost îmbucurător, am reuşit să mă clasez pe locul 20 la general din 257 persoane care au terminat cursa şi pe locul 19 la categoria 19-45 ani. Se simte progresul faţă de anii trecuţi, când la crosurile capitalei terminam mai mereu pe la jumătatea clasamentului sau după. Constantă în aceşti ani a rămas mereu satisfacţia unui rezultat mai bun decât altădată şi poate aici pot sintetiza plăcerea de a participa la astfel de competiţii minore.

2 comments:

  1. Pare sa fi fost un cros mai interesant decat cel de Halloween. Cine crede ca nu este nevoie de tactica si strategie in orice sport, ca in orice alta activitate umana, nu se pricepe la prea multe chestii! Eu zic ca este esential sa stii ce vrei cand incepi o cursa si ce trebuie sa faci pentru a-ti atinge obiectivut fixat. De fapt, asa trebuie facut inceputul in orice sport. Stabilirea unei strategii consuma energie doar la inceput, apoi intra in reflex si nu trebuie sa te mai gandesti special la ea. Te trezesti la jumatatea cursei ca o urmezi, sau, daca este cazul, ca tactica aleasa nu a fost cea mai buna, de data asta! Asa ajungi sa castigi curse, iar tu esti, acum, pe drumul cel bun. Sunt convins ca, pana la urma, vei castiga si tu una, indiferent de numarul de participanti, de sexul sau varsta lor! Statisticile facute de tine o arata destul de clar. Mult succes!!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Multumesc! Si eu sper sa ajung in timp sa imi imbunatatesc performantele in asa fel incat sa pot castiga si eu curse!

      Delete